Titlul: Popa Tanda, Budulea Taichii, Moara cu Noroc
Autor: Ioan Slavici
Editura: Cartex
An apariţie: 2021
Număr pagini: 208
Nuvela „Popa Tanda” de Ioan Slavici a fost publicată întâi în revista „Convorbiri literare” în anul 1875 și apoi în volumul „Novele din popor” în anul 1881.
Părintele Trandafir (poreclit „Popa Tanda”), fiul dascălului Pintilie din Butucani, devine preot al satului său natal, Butucani, sat de oameni cu sufletul mare, enoriaşi cu dare de mână, gospodari şi înstăriţi, dar cărora nu le place să li se spună prea deschis sau în faţă ce defecte au. Însă tânărul preot, om cu frică de Dumnezeu, harnic şi cumpătat alege calea cea dreaptă, fiind mult prea sincer şi direct şi, din această cauză, sătenii nu-l prea au la suflet.
Nemulţumiţi şi dornici să scape de acest om drept şi direct, sătenii intervin la protopop şi obţin transferarea părintelui Trandafir în satul Sărăceni, situat pe Valea Seacă, un loc închis între munţi. Oamenii de aici erau leneşi fără pereche şi lipsiţi de orice grijă pentru grădină şi gospodărie, încât imaginea satului era ştearsă şi fără inimă. Satul Sărăceni era un sat de munte, cu casele răsfirate: Ici o casă, colo o casă… tot una câte una.
După cum sugerează şi numele, satul era o aşezare de oameni foarte săraci, care duceau lipsa multor bunuri şi astfel trăiau în condiţii neînchipuit de precare: locuinţele erau sărăcăcioase fără chip de casă, nici biserica nu o ducea mai bine, mai-mai să se dărâme.
La baza acestei sărăcii stătea lenea oamenilor. Deşi aveau la dispoziţie lemnul muntelui, localnicii se obişnuiseră cu traiul pe care-l duceau, iar orice schimbare în bine era catalogată a fi inutilă. Starea de nepăsare putea fi pusă pe seama necunoaşterii, localnicii nu mai umblaseră prin alte locuri care să-i inspire ori să le atragă atenţia, încercând să îi ia drept exemple.
Hotărât să schimbe înfăţişarea lucrurilor, părintele le vorbeşte oamenilor în biserică despre necesitatea şi binefacerile muncii, dar în scurt timp, lăcaşul sfânt este părăsit de enoriaşi. Preotul încearcă prin diferite metode să-i stimuleze la muncă, merge din casă în casă, îi ironizează, ba chiar îi batjocoreşte, însă rezultatul nu este cel dorit, nu reuşeşte să-i clintească din nepăsarea lor. După doi ani grei, de încercări fără rezultat, părintele constată cu durere în suflet că i s-au terminat toate resursele de trai, iar casa lui nu se deosebeşte de cele ale sătenilor.
Ajuns la capătul puterilor, el se roagă la Bunul Dumnezeu să-l lumineze, pentru a găsi o modalitate de a ieşi el însuşi din umbra sărăciei. Împins mai mult de nevoie, preotul începe să-şi aranjeze casa şi gospodăria. Rezultatele nu au întârziat să apară, situaţia familiei se îmbunătăţea cu fiecare zi; casa părintelui era curată şi îngrijită, grădina plină de legume, de zarzavat şi porumb. Îşi cumpărase cai şi căruţă. Reuşita preotului îi puse pe săteni pe gânduri. În final, cu mic cu mare, se apucă de lucru.
Schimbarea se face în timp, de-a lungul multor ani; naraţiunea desfăşurându-se de la începutul tinereţii părintelui până la bătrâneţea acestuia. Timpul s-a scurs cu folos, exemplul părintelui a fost urmat de săteni, devenind astfel oameni de frunte cu locuinţe arătoase, bine puse la punct, înconjurate de grădini lucrate şi roditoare.
Cu timpul, părintele Trandafir şi familia lui sunt ţinuţi la mare cinste de săteni. Părintele are satisfacţia de a trăi în sânul unei familii fericite, dar şi sentimentul datoriei împlinite.
O poveste de succes care ar putea inspira, chiar și astăzi, când scepticismul este la cote maxime, pentru că a fost zidită din ambiţie, muncă şi exemplu personal, adică din valori durabile.