„Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică” (Jo fortere jeg går, jo mindre er jeg – The Faster I Walk, the Smaller I Am) este o carte apărută în anul 2009. Aceasta reprezintă romanul de debut al autoarei Kjersti Annesdatter Skomsvold născute în data de 3 decembrie 1979 la Oslo, Norvegia. Cartea a fost nominalizată la Premiul Asociaţiei Librarilor din Norvegia şi a câştigat Premiul pentru Debut “Tarjei Vesaas” acordat de Uniunea Scriitorilor Norvegieni, al cărei Consiliu Literar a evaluat propunerile. A fost propunsă şi pentru Premiul Internaţional pentru Literatură IMPAC, Dublin, 2013. Romanul a stat la baza unei dramatizări puse în scenă de Teatrul Naţional din Oslo, în 2014.
Al doilea roman al scriitoarei a fost publicat în anul 2012. Se intitulează Monstermenneske (Monsterhuman), fiind de asemenea nominalizat pentru Premiul Asociaţiei Librarilor din Norvegia şi la Premiul „Natt & Dag’s” pentru cea mai bună carte.
2013 este anul care aduce pe piaţa de carte şi un volum de poezie al autoarei: Litt trist matematikk (A Little Sad Mathematics).
Cărţile scriitoarei sunt traduse în peste douăzeci de limbi. Din anul 2015 devine autoarea unei cărţi pentru copii: Meg, meg, meg – Me, me, me.
Kjersti Skomsvold a studiat matematica şi ştiinţa computerelor la Universitatea din Oslo şi la Universitatea de Ştiinţă şi Tehnologie din Trondheim. În paralel, a urmat studii de scriere creativă la Academia Nansen din Lillehammer şi şi-a completat studiile literare la Academia din Bergen şi la Universitatea din Oslo. A studiat şi limba franceză la Université de Caen în Franţa.
Stagiul de practică în inginerie l-a realizat la Spitalul Sunnaas, încercând să ofere copiilor cu dizabilităţi acele programe computerizate care să-i ajute să comunice cu ajutorul aparatelor. La rândul ei, a trecut prin experienţa unei boli, care a determinat-o să înceapă să scrie. (citiţi şi un interviu cu autoarea aici).
Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică
La prima vedere titlul m-a dus cu gândul la o cură de slăbire mai specială, însă la o analiză mai atentă am descoperit că accentul operei de faţă cade pe decadenţa unei fiinţe pe drumul vieţii; cu cât parcurgi mai mult din acest traseu cu atât devii mai neînsemnat pentru cei din jur.
Firul narativ este unul simplu, dar stârneşte amuzamentul cititorului. Amintirea lui Epsilon (Niels era numele adevărat al bărbatului) reprezintă pivotul în jurul căruia se învârte existenţa Mathei. Femeia asociază orice activitate prezentă cu obiceiurile bărbatului iubit, din trecut, păstrându-i astfel imaginea vie şi omniprezentă. Putem afirma că aceasta trăieşte prezentul prin ochii trecutului, legătura dintre cele două perioade temporale fiind o mare iubire.
Personajul narator se poate considera o fiinţă norocoasă şi cu „pile” la Cel de Sus căci după ce a fost lovită de fulger de două ori, pagubele corporale înregistrate de aceasta au fost doar două sprâncene arse. Asta da experienţă de viaţă şi în acelaşi timp o nesperată şansă de a continua.
Scrierile Mathei Martinsen către Epsilon aveau de cele mai multe ori încheieri cu rimă. Pe mine una m-a atras acest detaliu, determinându-mă să mă gândesc la ipoteza conform căreia poezia înseamnă iubire, dar şi la greutatea cu care se găsesc rime pentru anumite cuvinte, iar această muncă suplimentară este dovada vie a unei iubiri adevărate.
Eroina întruchipează bătrânica tipică care îşi omoară timpul croşetând, mâncând dulceaţă de căpşuni, privind la televizor, fiind la curent cu toate noutăţile din ziare, care îşi strânge într-o pungă dinţii căzuţi şi chiar îşi programează înmormântarea. Punctul de maximă tensiune este atins atunci când aceasta decide să-şi îmbrace rochia de mireasă fiind gata pregătită pentru marea întâlnire cu doamna în negru, doamna cu coasa.
Vă recomand cu drag această carte, fiind uşor de citit la sfârşit de săptămână şi nu numai. Veţi descoperi portretul unei băbuţe pline de haz pe care nu o veţi da uitării, trecând-o pe lista personajelor memorabile.