Titlul: Cele mai frumoase povești de H. C. Andersen (conține Hainele cele noi ale împăratului)
Autor: Hans Christian Andersen
Editura: Corint
An apariție: 2015
Număr de pagini: 224
Trăia demult un împărat, mare iubitor de haine. Acesta cheltuia toţi banii pe îmbrăcăminte, fiind mereu în pas cu moda. Deținea câte un costum pentru fiecare oră din zi.
Odată, au venit în oraşul împăratului doi pungaşi, ce pretindeau că erau ţesători și că din mâna lor ieşeau cele mai frumoase haine împodobite cu modele unice. Țesătura, susțineau ei, avea o însuşire superioară, de a-i da de gol pe proşti, pe cei nepotriviţi pentru locurile pe care le ocupă, fiindcă aceştia nu o puteau observa.
Împăratul le oferi pungaşilor un avans pentru ţinuta sa specială: Purtându-le, aş putea vedea care din stăpânirea mea este potrivită pentru postul ce-l ocupă.
Pungaşii au montat două războaie de ţesut fără material pe urzeală și s-au prefăcut că muncesc din greu. Mătasea fină şi firele de aur, cerute de la împărat, aceştia le-au aşezat în bagajele proprii.
Curios, să ştie în ce stare sunt hainele sale cele noi, Majestatea Sa, îl trimise pe bătrânul ministru în sala unde cei doi ţesători stăteau şi se uitau la războaiele goale.
Pungaşii îl invitară pe musafir să vadă stofa împăratului. Acesta se holba în zadar, căci nu putea observa nimic. De frică, ca nu cumva să cadă de prost în faţa celorlalţi, acesta admiră modelul şi culorile în faţa falşilor croitori.
După vizita bătrânului ministru, cei doi pungaşi au prins curaj şi au cerut mai multe: bani, mătase şi fire de aur. Războiul de ţesut rămase gol, deşi ei continuau să se prefacă a munci din greu la stofă.
Împăratul, la scurt timp, mai trimise un alt om de încredere ca să vadă cum merg lucrurile la stofa sa. I se întâmplă şi lui acelaşi lucru ca şi bătrânului ministru.
În cele din urmă, împăratul a mers să-şi vadă hainele, însoţit de mulţi curteni. Deşi nu vedea nimic, nu dorea să recunoască, pentru a nu cădea de prost în faţa celor care văzuseră stofa deja. Cei prezenţi îl sfătuiră să-şi facă chiar un costum din această pânză pentru sărbătorile ce urmau să vină.
Pungaşii au făcut zi din noaptea de dinaintea sărbătorii, ca totul să fie gata la timp: se prefăceau a coase până când… hainele cele noi ale împăratului… au fost gata.
Împăratul cu cei mai de vază curteni ai săi au mers la pungaşi. Aceştia i-au oferit împăratului: pantalonii, haina şi mantia, toate uşoare ca pânza de păianjen. Ai crede că nu e nimic, dar tocmai asta e minunat!
Majestatea Sa probează noile haine, în timp ce croitorii îşi lăudau creaţiile. Îmbrăcat la patru ace, împăratul iese în faţa mulţimii, dornică să vadă ţinuta regală. Nimeni nu voia să dea de înţeles că nu vedea nimic, pentru că atunci n-ar fi fost potrivit pentru postul său ori s-ar fi dovedit un prost!.
Un copil exclamă: Dar e dezbrăcat!, replică ce a zburat din gură-n gură, de la unul la altul, chiar şi la urechile împăratului care s-a zbuciumat, ştiind adevărul, însă nu a dat un pas în spate sărbătoarea trebuia să contiună. Aşa că mergea mai departe, drept şi ţeapăn, iar curtenii duceau după el trena ce nu se vedea.
Mi-a plăcut această poveste. De câte ori nu pretindem că știm ceva sau nu întrebăm ceva de teamă să nu ne facem de râs. În această anecdotă Hans Christian Andersen ne demonstrează cât de mult ne înșelăm: de teamă să nu părem ridicoli devenim de-a dreptul… caraghioși. El ne amintește că pe lume există spontanul de ce?. Nu întâmplător această întrebare se simte cel mai bine printre copii, iar aceștia nu se tem să-l repete până când ajung să înțeleagă logica a ceea ce li se spune, exasperându-i pe adulți, forțându-i să iasă din zona confortabilă a lui așa se spune, așa am pomenit, așa trebuie.