Titlu: Nuvele și povestiri
Autor: Barbu Ștefănescu Delavrancea
Editura: Cartex
Număr pagini: 224
A trecut aproape o lună de când eram convinși, dacă mai era nevoie, prin talentul de povestitor al scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea, că cele mai frumoase clipe din copilărie s-au petrecut alături de Bunica. Scriitorul ne întoarce din nou într-o lume ideală și ne completează tabloul cu evocarea celeilalte jumătăți de chip transfigurat de blândețe și înțelepciune.
Bunicul
Când rostim cuvântul „bunic” avem în fața ochilor un chip brăzdat de povara vieţii, cu părul alb de neaua vremii. De la acest chip cerem răspuns la orice nelămurire căci el este omul „Ştie-Tot”, în viziunea nepoților.
Povestirea debutează întocmai cu imaginea bunicului; acesta se uită şi numără florile stând pe prispă. Timpul şi-a pus amprenta peste: sprâncenele, mustaţa, barba acestuia, însă în ciuda îmbătrânirii, ochii au rămas aceiași: blânzi şi mângâietori. Momentul plin de melancolie al bătrânului este întrerupt de zgomotul produs de poartă.
Voinicii moşulului, un băietan şi o fetiță, roşii şi bucălăți, intră pe poartă, iar primul popas îl fac în brațele bunicului, locul cel mai dorit de micuți. Odată veniţi, copiii încep discuţiile despre păsări, cocori, raţe şi rândunele, încercând să găsească răspuns la întrebarea „de ce și unde zboară acestea?”.
Cântecele şi poveştile rostite de vocea blândă a bătrânului sunt ascultate mai bine pe genunchii acestuia, iar drept mulţumire pentru clipele magice oferite de bunicul, nepoţii bat din palme fericiţi. Momentul este întrerupt de sosirea mamei copiilor (fata moşneagului) care îi atrage atenţia bunicului că îi răsfăţă prea mult pe nepoţi.
De la simplele mângâieri pe obraji şi până la împărţirea acestora de către copii, nu a fost decât un pas; fetiţa şi băieţelul au început să-l mângâie pe bunic, iar apoi s-au făcut stăpâni pe barba acestuia; fiecare nepot își însușește partea, pe care o compară cu a celuilalt. La fel au procedat şi cu mustăţile. Micuţii s-au certat până au recurs la palme: băiatul a lovit pe „obrazul” fetei şi viceversa. Bunicul, om trecut prin viaţă, îndură joaca nepoţilor cu zâmbetul pe buze. Cu lacrimi în ochi, nepoțeii îşi sărutară fiecare partea lui de obraz, alintând astfel şi mulţumind, în acelaşi timp, bunicului iubitor. Iar bunicul nu este deloc pretențios, singura lui dorință adresată adulților este una cât se poate de ușor de îndeplinit de nepoții lui, care-l iubesc atât de mult:
– Lăsaţi-i pe copii să vie la mine!