Titlu: Cele mai frumoase povești de H.C. Andersen
Autor: Hans Christian Andersen
Editura: Corint
An apariţie: 2015
Număr de pagini: 224
Povestioara „Îngerul” de Hans Christian Andersen are o încărcătură emoţională peste limitele normalului. Cred că şi o stâncă ar fi gata să verse o lacrimă. De fiecare dată când am citit începutul acestei opere, lacrimile au început să-mi apară în colţul ochilor. De fiecare dată când moare un copil, vine un înger de-al lui Dumnezeu pe pământ, îl ia în braţe, îşi întinde aripile lui mari şi albe şi zboară cu el în locurile pe care copilul le plăcea în timpul vieţii sale.
Apoi îngerul strânge un buchet de flori pe care i le duce Domnului, unde vor fi mai frumoase ca pe pământ. Bunul Dumnezeu le strânge pe toate la pieptul său, iar pe cele care-i plac mai mult le sărută, dându-le astfel glas, ca să poată cânta alături de celelalte făpturi ce îl slăvesc în rugăciuni neîncetate.
Aceste vorbe le rostea un înger unui prunc plecat mult prea devreme din lumea de jos. Vorbele îngerului erau receptate ca prin vis de micuţa făptură. Trecând pe deasupra locurilor preferate de joacă ale celui mic, cei doi au trecut şi pe deasupra grădinilor cu flori. Îngerul întreabă ce floare ar fi preferată de prunc pentru a o lua, după care s-o planteze în Rai. O tufă de trandafiri cu bobocii rupţi de o făptură rea i-au atras atenţia copilului, iar acesta dorea s-o ia şi s-o sădească în curtea Raiului.
La rândul său, îngerul fusese cândva un copil bolnav şi foarte sărac; boala îl pusese la pat încă de la o vârstă foarte fragedă. Nu ştia nimic despre lumea înconjurătoare, despre plante sau copaci, doar o crenguţă primită de la un vecin era întreaga legătură a micuţului cu natura. Visa adesea la transformarea crenguţei într-un frumos copac sub care să se odihnească ascultând cântecul păsărelelor. Într-o altă zi, băieţelul primi de la acelaşi vecin şi nişte floricele, numai una cu rădăcini; pe aceasta pruncul o plantă într-un ghiveci, aşezând-o lângă patul său.
Planta fusese sădită de un suflet bun, cu o mână iubitoare aşa că drept mulţumire crescuse, făcând o mulţime de rădăcini şi frunze şi chiar boboci. Pentru copilaş aceasta însemna o adevărată grădină şi singurul său univers.
Floarea a fost ultima imagine cu care micuţul a plecat spre Tatăl său Ceresc. În urma sa, floarea a fost uitată de ceilalţi, iar când familia copilului a fost evacuată din căsuţă, floarea şi-a găsit sfârşitul pe un morman de gunoi.
Biata floricică acum a fost luată de cei doi călători şi dusă în Grădina Raiului.
Ajunşi la destinaţie, Tatăl Ceresc a prins florile aduse la piept, iar pe cea sălbatică a sărutat-o dându-i glas; planta a început să-l slăvească în cor cu îngerii.
Acum, băieţelul cel bolnav şi floarea sa sălbatică erau împreună bucurându-se şi cântând alături de celelalte fiinţe cereşti.
La finalul lecturii îmi vine în minte, un singur gând: dacă nu am fost fericiţi pe pământ, Raiul ne va răsplăti, iar acolo cu toţii ne vom întâlni bucurându-ne de miracolele cereşti!