Titlul: Poezii (conține Luceafărul)
Autor: Mihai Eminescu
Editura: Minerva
An apariție: 2019
Număr pagini: 468
Tudor Vianu afirma: Luceafărul este o sinteză a categoriilor lirice, pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte.
Poemul a fost publicat, în aprilie 1883, în Almanahul societății social-literare, România Jună din Viena.
În august 1883 poezia a fost publicată și în revista „Convorbiri literare” și reprodusă de Titu Maiorescu, în decembrie 1883, cu unele modificări, în primul volum intitulat „Poesii”. Acesta cuprindea antumele poetului, volumul fiind publicat în ediție princeps la Editura Socec.
În scrierea „Luceafărul”, Eminescu a pornit de la basmul „Fata din grădina de aur”. Procesul de creație s-a desfășurat pe durata a 13 ani, între 1870-1883, poetul lucrând intens în perioada berlineză 1873-1874. Într-una din variante finalul era prezentat astfel: un chin s-aveți/de-a nu muri deodată. Poemul valorifică problematica omului de geniu, o temă de largă circulație în literatura universală.
Eminescu a folosit o serie de izvoare: filozofice (Platon, Aristotel, Arthur Schopenhauer – „Lumea ca voință și reprezentare”); mitologice (mitologia greacă, indiană și creștină); folclorice (motivul codrului) și biografice (propria viață ridicată la rang de simbol).
Ca structură, are patru părți dispuse pe două planuri: planul universal-cosmic și planul uman-terestru. Are 98 de strofe dispuse în patru părți, cu un caracter epico-lirico-dramatic. Cuprinde 392 de versuri care alcătuiesc cele 98 de strofe, stabilind un record mondial. În anul 2009, Academia Recordurilor Mondiale (World Record Academy) a desemnat „Luceafărul” drept cel mai lung poem de dragoste.
Partea I este alcătuită din strofele 1-43 structurate prin interferența dintre cele două planuri: uman-terestru și universal-cosmic. Contemplând de la fereastra castelului, o fată de împărat se îndrăgostește de Luceafărul de seară. În cele cinci variante a folosit 89 de adjective cu 125 de întrebuințări, de exemplu: „un grangure de fată”, „un ghiocel de fată”, „un brusture de fată”, până a ajuns la varianta „o prea frumoasă fată”. Fata este anonimă în această parte a poemului, o fată care aspiră spre absolut. Este convinsă că Luceafărul este o ființă supranaturală, iar pentru chemarea lui rostește o formulă magică de descântec: Cobori în jos Luceafăr blând/Alunecând pe-o rază/Pătrunde-n casă și în gând/Și viața-mi luminează. La chemarea fetei, Luceafărul se metamorfozează în două ipostaze: ipostaza neptuniană, având ca tată cerul și ca mumă marea, iar cealaltă demonică, având ca tată soarele, iar ca mumă noaptea.
Iubirea celor doi poate fi înțeleasă ca o atracție a contrariilor. Fata îi cere să renunțe la starea de corp ceresc, devenind muritor ca și ea. Prima parte se încheie cu plecarea Luceafărului la Demiurg, această plecare simbolizând superlativul absolut al iubirii: Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/ În schimb pe-o sărutare/ Dar voi să știi asemenea/Cât te iubesc de tare.
Partea a II-a cuprinde strofele 44-64 și prezintă numai planul uman-terestru. Fata este numită Cătălina, acea muritoare care aspiră să-și depășească condiția umană. Dacă în apropierea Luceafărului este cuprinsă de o senzație de frig (Străin la vorbă și la port/Lucești fără de viață/Căci eu sunt vie, tu ești mort/Și ochiul tău mă-ngheață), în apropierea lui Cătălin, simte potrivirea dintre două ființe pământene. Cătălin este: viclean copil de casă/Ce umple capete de vin/Mesenilor la masă. Spre deosebire de intensitatea sentimentelor Luceafărului, Cătălin rostește cuvinte pe înțeles: Din bob în bob/Ți-aș arăta amorul. Natura este familiar ocrotitoare.
Partea a III-a cuprinde strofele 65-85 și prezintă călătoria Luceafărului spre Demiurg. Luceafărul este numit Hyperion (în limba greacă, υπξρ-ιων – cel ce se mișcă deasupra; în mitologia greacă era unul dintre titani, fiu al lui Uranus – Cerul și al Geei – Pământul, dar socotit și tată al lui Helios – Soarele și al lui Selene – Luna sau considerat un astru al tuturor aștrilor). Întâlnim numai planul universal cosmic, cu o natură primară, de început de lume, de naștere a materiei din haos. Hyperion se adresează Demiurgului, auzim replica lui fără a-l vedea. Dorește ca acesta să-l absolve de nemurire și să devină muritor. Se aplică o idee din mitologia indiană, valorificată și în Scrisoarea I: Unul e în toți/Precum toate sunt într-una. În cele trei strofe care lipsesc în ediția lui Maiorescu, Demiurgul îl invită să privească pe Pământ, unde se stabilește idila Cătălin-Cătălina.
Ultima parte cuprinde strofele 86-98 și se structurează pe interferența dintre cele două planuri. Apare idila Cătălin-Cătălina. Ea are conștiința ființei pământene, care îi dictează că se potrivește cu Cătălin. Rostește din nou formula de descântec, cu modificarea: norocu-mi luminează. Luceafărul rămâne nemuritor în planul gândirii și rece în plan afectiv: Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece/Și eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece.
Luceafărul trăiește o dramă atât din punctul de vedere al cunoașterii, cât și în plan afectiv, el nu poate să trăiască cu adevărat o poveste de iubire.
Poemul prezintă patru tablouri: primul ne înfățișează două personaje care aparțin unor lumi diferite, tabloul este terestru și cosmic, comunicarea este indirectă, se realizează în vis. Al doilea tablou descrie un cadru uman terestru, atmosfera este intimă, comunicarea este directă. Cel de-al treilea tablou ne poartă în călătoria Luceafărului numit Hyperion; gesturile sunt glaciare, limbajul este sentențios și gnomic. Ultimul tablou prezintă fericirea umană, cele două planuri, cel terestru și cel cosmic se întrepătrund din nou, atmosfera este intimă, iar Luceafărul este chemat de-acum ca spectator, să asiste, să protejeze iubirea dintre Cătălin și Cătălina.
Opera conține o serie de teme și motive: tema iubirii și a naturii; motivul serii, motivul castelului, condiția geniului.
Versurile sunt de 7-8 silabe, ritmul este iambic, rima este încrucișată. Sunt utilizate verbe la perfect simplu și conjunctiv prezent care susțin oralitatea stilului, iar verbele la imperfect susțin mișcarea continuă.
„Luceafărul” reprezintă apogeul creației eminesciene. Este un poem mitic, folcloric și erotic de mare profunzime, care stă alături de alte valori ale literaturii universale.