Titlul: Poezii (conține O, rămâi)
Autor: Mihai Eminescu
Editura: Minerva
An apariție: 2019
Număr pagini: 468
Poezia „O rămâi” de Mihai Eminescu, publicată pentru prima oară în „Convorbiri literare”, în numărul din 1 februarie 1879, scoate în evidență comuniunea eului liric cu natura, pe care acesta a simțit-o lăuntric încă din anii copilăriei. Pădurea poate fi văzută ca o mamă protectoare care-l înțelege, îl ocrotește, îl cheamă și-l înveselește cu universul ei misterios și plin de vrajă. Opera este alcătuită din șapte strofe, cu mărimea de șapte-opt silabe, rimă încrucișată imperfectă (rimează doar versul doi cu patru) și ritm trohaic. Creează o muzicalitate tipic eminesciană.
Titlul exprimă în două cuvinte chemarea puternică a codrului. Imperativul rămâi, accentuat prin interjecție, stăruie pe ideea respingerii despărțirii.
Chemarea nu primește un răspuns, deoarece creatorul nu mai este în măsură să mai înțeleagă glasul vrăjit al pădurii, așa cum se întâmpla în anii copilăriei. Amărăciunea și neputința omului matur au luat locul uimirii și fericirii din ochii copilului, care nu mai poate întoarce timpul înapoi.
Opera se aseamănă cu un dialog imaginar și poate fi împărțită în două clișee. Primul clișeu exprimă chemarea dulce a codrului și cuprinde primele cinci strofe, iar ultimul, răspunsul eului liric.
În prima strofă se simte emoția invitației adresate de codru eului liric, de a rămâne în lumea ferică a copilăriei. Pădurea ia chipul unui prieten ce i se adresează cu bucurie poetului, oferindu-i mai multe argumente seducătoare. Putem deduce de aici că între cei doi se află o strânsă și veche legătură de prietenie, de apropiere. Chemarea se bazează pe înțelegere și este îmbibată în dragoste și simpatie.
Următoarea strofă expune cititorului înțelegerea și admirația pădurii față de sufletul pur și visător al copilului. Codrul îi devine părtaș, dar în același timp îi oferă și ocrotirea de care are nevoie în acest univers magic, de basm. Pădurea îl compară pe băiat cu un prinț al naturii, frumos și nobil, amator să dezlege tainele naturii și dotat cu un temperament firav și romantic: Te asamăn unui prinț, /Ce se uit-adânc în ape/Cu ochi negri și cuminți.
A treia strofă prezintă misterele acestui univers ce-l atrag atât de mult pe băiat. Cu ajutorul pădurii, copilul poate auzi în taină Mersul cârdului de cerbi.
Strofa a patra prezintă starea de fericire a băiatului în mijlocul codrului. Vrăjit de acest univers magic și lipsit de orice grijă ori de vreun gând, tânărul șoptește cu glas domol în timp ce cu piciorul lovește apa: Eu te văd răpit de farmec/Cum îngâni cu glas domol,/În a apei strălucire/Întinzând piciorul gol.
Strofa a cincea se zidește pornind de la tema trecerii timpului. Hipnotizat de luna plină și de farmecul lacurilor eul liric trăiește la maxim fiecare clipă, uitând de trecerea rapidă timpului. Din afirmația: Anii tăi se par ca clipe,/Clipe dulci se par ca veacuri deducem că pădurea, care trăiește de veacuri întregi, întinerită mereu în haina-i verde, îi dăruiește poetului, prin fiecare clipă petrecută în mijlocul ei, o fărâmă de nemurire.
Al doilea clișeu descrie răspunsul eului liric la chemarea codrului, odată cu trecerea copilăriei. Trecerea anilor aduce o schimbare radicală în viața creatorului: acesta se îndepărtează de pădure, intrând într-un alt spațiu.
Ultima strofă aduce sentimentele de regret și tristețe ce-l stăpânesc pe creator la maturitate. Amintindu-și de minunatul tărâm al copilăriei, eul liric conștientizează cu regret că timpul nu stă în loc dar nici nu poate fi întors pentru că nu mai poate privi prin ochii visători și cuminți ai băiatului de demult. Creatorul cu mintea coaptă înțelege altfel lumea și este conștient că s-a îndepărtat total de naivitatea și visele copilăriei, însă își mai păstrează puterea și farmecul pentru a adresa o ultima întrebare: Unde ești, copilărie,/Cu pădurea ta cu tot?.
Ecourile întrebării retorice sunt atât de tulburi încât mișcă sufletul omului matur, care nu mai poate găsi niciunde minunata copilărie cu al său tărâm de poveste.
Încă o dată marele poet român Mihai Eminescu ne surprinde cu o combinație plăcută și pe gustul tuturor: vacanță, vară și… gustul/inocența copilăriei.
O rămâi
„O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;
În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;
Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;
Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol
Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri.”
Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.
Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot…
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?