Titlul: Teatru (conține O scrisoare pierdută)
Autor: I.L. Caragiale
Editura: Scrisul Româneasc
An apariție: 2022
Număr pagini: 216
IonLuca Caragiale este considerat unul din clasicii literaturii române. Termenul este folosit pentru ipostaza de model în creația literară, și nu în sensul de exponent al curentului clasicismului. Între cei patru colegi de generație Mihai Eminescu – poet, Ion Creangă – povestitor, Ioan Slavici – prozator, I.L. Caragiale este dramaturgul.
„O scrisoare pierdută” reprezintă a treia comedie din seria celor patru scrise de Ion Luca Caragiale între anii 1878 şi 1885. Este capodopera sa, reprezentată pentru prima oară pe data de 13 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
Titlul este sugestiv şi desemnează obiectul de şantaj, anume scrisoarea, care se poate transforma într-o „armă” politică foarte importantă, atât în provincie cât şi la centru.
Un banal bileţel amoros devine un bun preţios pentru oricine îl găseşte, însă, acesta este „pierdut” mereu, semn că niciunul din deţinătorii săi nu este demn de puterea pe care acesta i-o conferă; acest fapt este susţinut şi de articolul nehotărât „o”, care indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei; în cele din urmă, scrisoarea se întoarce la „adrisant”.
Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de provincie în apropierea alegerii unui candidat pentru Adunarea Constituantă, în anul 1883, eveniment care antrenează energiile şi capacităţile celor angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa electorală.
Această comedie este împărțită în patru acte; astfel, actul I are 9 scene, actul al II-lea are 14 scene, cel de-al treilea are 7 scene, iar ultimul 14 scene. Textul este conceput ca o succesiune dinamică de replici, iar principalul mod de expunere este dialogul.
Prefectul judeţului, Ştefan Tipătescu îi adresează Zoei Trahanache o scrisoare amoroasă. Aceasta era soţia lui Zaharia Trahanache, preşedintele organizaţiei locale a grupării politice guvernamentale şi „prieten intim” cu Ştefan Tipătescu. Din neglijenţă, bileţelul cu pricina este pierdut de femeie şi găsit de un cetăţean „turmentat”.
Pierderea scrisorii este pretextul care declanşează conflictul. Nae Caţavencu, şeful unei grupări politice independente şi proprietarul ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, prin mijloace necinstite, ajunge în posesia scrisorii. Caţavencu, în speranţa că va ajunge deputat, se foloseşte de actul cu pricina, şi-l ameninţă pe Tipătescu cu publicarea acestuia. În urma mai multor metode zadarnice de a intra în posesia scrisorii, de la ameninţări până la promisiuni, Tipătescu este convins de Zoe să propună candidatura lui Caţavencu, evitând astfel un mare scandal politic.
Adunarea electorală vine ca un trăsnet deoarece aici este propus alt candidat, trimis de la centru, pe nume Agamemnon Dandanache.
Reprezentanţii celor două grupări politice ajung să se încaiere; în haosul produs, Caţavencu îşi pierde pălăria în căptuşeala căreia se afla scrisoarea. Bileţelul este găsit de acelaşi cetăţean „turmentat”, care i-o restituie de această dată, Zoei. Pedepsindu-l pentru şantaj, Zoe îi încredinţează lui Caţavencu misiunea de a conduce banchetul în cinstea noului deputat. Dandanache la rândul său, ajunsese în postura de candidat tot în urma unui şantaj cu o scrisoare a unei persoane importante.
Finalul este unul fericit, toţi dau impresia de veselie, susţinându-l pe noul deputat. Cu toţii închină şampanie, uitând parcă de scandalul ce avusese loc cu puţin timp în urmă. Piesa ia sfârşit prin scurtul discurs a lui Caţavencu: „După lupte seculare, care au durat aproape trezeci de ani, iată visul nostru realizat! (…) Iată binefacerile unui sistem constituţional!”.
Cât despre actualitatea mesajului? Generații după generații îl găsesc cât se poate de actual și de prezent în viața socială românească.
Iar personajele caragialești ne fac mereu să râdem, dar și să conștientizăm că în spatele umorului sunt oglindite și satirizate caractere îndoielnice, obiceiuri și comportamente sociale regretabile, dar corigibile, în fond. Să le scuzăm, să le trecem cu vederea sau să le descoperim și să le îndreptăm în noi înșine. Poate aceasta a fost speranța lui Caragiale, să învățăm ceva din experiențele tumultoase, dar superficiale, până la urmă, ale personajelor. Ele nu aprofundează nicicând situația în care se află, de-i penibilă sau înjositoare, totul se reduce la cuvintele „oportun”, „imagine”, „complicitate” și „complacere”.
Într-o dramă probabil nu ar fi dispuse să facă concesii, darmite compromisuri. Dar în comedie ele merg pe principiul “și totul e bine când se termină cu bine”. Cel mai bun exemplu dintr-o Scrisoare pierdută este cel al lui Zaharia Trahanache, despre care ne întrebăm necontenit: oare chiar este atât de orbit de iubirea pentru tânăra sa soție sau se complace în situația de soț înșelat pentru că este mai profitabil așa?
Iar la final, ne scuzați aluzia, totuși dacă nu cu cine, atunci “eu pentru cine votez”?