Titlul: Pânza de păianjen
Autor: Cella Serghi
Editura: Corint
An apariție: 2019
Număr pagini: 449
În anul 1938, Cella Serghi (Cella Marcoff – pseudonimul Serghi vine de la bunicul scriitoarei Serghi Marcoff de origine bulgară) debutează editorial cu romanul „Pânza de păianjen”, cel mai bun roman al său, întâmpinat favorabil de Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Pompiliu Constantinescu, Felix Aderca etc. Romanul a fost reeditat după 1944, cu revizuiri şi adăugări. Un raport decisiv în decantarea semnificaţiilor romanului l-a avut, se pare, Liviu Rebreanu: Mie, Liviu Rebreanu nu mi-a spus decât atât: „Pune-l în sertar şi scoate-l după şase luni. Ai să mai ai pe urmă de lucru. Poate un an. N-am să-ţi spun ce trebuie să adaugi. Dacă ai scris cartea asta, ai să fii în stare să găseşti ce-i lipseşte. Ai talent, dar să ştii că pe lângă asta trebuie muncă, răbdare”. Atunci am izbucnit în lacrimi… Peste un an i-am mulţumit însă cu gratitudine – Pânza de păianjen este gata pentru tipar. Interviu de Boris Buzilă, apărut în „Magazin”, anul XV, nr. 725, 28 aug. 1971, p.4, reprodus în ibidem, pp. 411-413.
Romanul de faţă debutează cu invitaţia adresată Ilincăi Dima de pictorul Petre Barbu la vernisajul expoziţiei sale. Petre Barbu era un nume sonor şi cunoscut pentru Ilinca căci zile în şir, în nenumărate scrisori, prietena sa Diana Slavu i-l prezenta şi-i dedica toate visele şi iubirea din sufletu-i de adolescentă de şaisprezece ani.
Copilăria Dianei a fost una tristă căci familia sa se muta dintr-un loc în altul, tatăl său îşi găsea cu greu de muncă, iar de multe ori foamea şi frigul le umbrea fericirea. Diana a ştiut încă de la o vârstă fragedă ce înseamnă războiul şi goana după supravieţuire căci mulţi apropiaţi se stinseseră în acea teribilă perioadă. O altă perioadă grea din viaţa eroinei a fost boala Maricicăi, sora sa; o boală ce a fost la un pas s-o răpească pe micuţă din lumea celor vii.
Condiţiile grele de trai şi şobolanii ce invadau locuinţa în care trăia Diana cu familia sa i-au umbrit copilăria şi au îndemnat-o să viseze la o casă ca a prietenelor sale sau măcar la o casă cu care să nu-i fie ruşine şi unde să-şi invite cunoştinţele în vizită.
Şi Mangalia cu frumuseţea şi cu marea ei a fost bifată de familia Slavu. Din tabloul Mangaliei nu poate lipsi nici pictorul Petre Barbu: Când mă gândesc la Petre Barbu, nu pot să-l desprind prea bine de coasta stâncoasă a Mangaliei. Era arămiu, ca ea, şi, ca şi ea, călit de soare şi de vânt. Când vreau să-mi amintesc de vocea lui, o găsesc aproape cu totul acoperită de zgomotul valurilor.
Diana, copila frumoasă foc, care pe unde mergea atrăgea toate privirile la numai şaisprezece ani s-a îndrăgostit nebuneşte de Petre Barbu. Unde era faimosul pictor, acolo se găsea şi adolescenta, iar de nu-l vedea îl căuta cu privirea în disperare.
Din minunata excursie la Mangalia, Diana s-a ales cu un bronz exotic ce-i dădea şi mai mult rafinament şi splendoare, lucruri care o enervau pe directoarea şcolii. Terminarea vacanţei a pus punct şi întâlnirilor cu Petre căruia Diana îi va purta o veşnică iubire neîmplinită.
Un amănunt delicat din viaţa eroinei era sărăcia în care trăia; sărăcie care de multe ori a împiedicat-o în drumul spre şcoală. De aici, mama sa era mereu nevoită să scoată bani din piatră seacă numai ca fata sa să termine o şcoală. Un alt amănunt legat de situaţia financiară era căsătoria Dianei; fiind din joasa clasă socială, nu putea aspira la un băiat cu stare. Pentru zilele în care trăim noi, dorinţa mamei sau mai bine zis acceptarea acesteia de a-şi da fata unui cizmar din Mangalia pe deasupra şi mult mai în vârstă decât Diana mi s-a părut parcă o filă ruptă din cartea imaginaţiei, un vis mult prea dur. Însă am apreciat-o pe Diana căci a luat toată povestea în glumă, dorindu-şi în continuare să-şi aleagă un bărbat după bunul plac.
La fiecare început de an şcolar, gândul de a plăti taxe şi de a cumpăra cărţi îl înnebunesc pe tatăl adolescentei, care dând cu pumnul în masă şi înjurând fără măsură, susţine că învăţătura nu-i bună pentru o fată, iar de luat bacalaureatul nici nu se pune problema. Mama lui de bacalaureat!… Ei, tocmai asta e, tocmai că nu vreau să-ţi iei bacalaureatul!
Frumuseţea răpitoare cu care era înzestrată Diana punea mulţi băieţi pe jar, dându-i târcoale: ba fiul unui bancher, ba Michi (Tomi Ioanescu) care lucra în Moldova şi nu uita să-i trimită scrisori zi de zi; ba magistraţii ori alţi oameni din tribunal. Cu toţi aceasta vorbea frumos, dar la o adică îi refuza politicos, ţinându-se mândră pe poziţie.
Deşi nu aveau un loc al lor, o casă, unde să stea fără grija chiriei, tatăl Dianei în zilele bune când avea bani, cumpăra mâncare fără limite, conturând pentru câteva zile atmosfera de bogăţie însă bucatele nu erau de ajuns ca să înlocuiască gândul unei case a lor.
Căsătoria Dianei cu Michi a fost privită de Ilinca ca pe o scăpare de sărăcie, deci bazată pe interes. Michi însemna pentru eroina noastră adăpostul, liniştea, prietenia şi sprijinul de care avea mare nevoie. Cu toate acestea Michi era ca un copil fără educaţie: La masă îşi păta regulat hainele şi îşi muşca, din greşeală, limba., era zgârcit, nepoliticos, nu-şi cerea niciodată scuze sau să salute; aşa că degeaba crescuse cu guvernante şi profesori.
La Balcic pe când Michi era departe de soţia sa, şi anume la Bucureşti, Diana a avut parte de o mică aventură alături de Alex, un sărut adevărat, în cort, pe o vreme mohorâtă, cu ploaie. Gestul tinerei nu mi se pare greşit în totalitate căci aceasta şi-a dat seama că sentimentele sale pentru soţ nu sunt atât de puternice pe cât ar trebui. Dovadă este faptul că vizita lui Michi la Balcic nu i-a trezit vreo frământare interioară deşi nu se mai văzuseră de câteva zile bune.
Pe un pat de spital, tatăl Dianei si-a dat ultima suflare.
De foarte multe ori Diana îl compară pe Alex cu Petre Barbu, prima ei dragoste. Aceste asocieri pot fi privite din mai multe puncte de vedere: eroina îl vrea pe Alex doar fiindcă pe celălalt nu l-a avut şi astfel va umple golul din suflet, deci Alex devine pansament pentru sufletul tinerei, sau Diana face aceste comparaţii pentru a se asigura că Alex este în plus faţă de adversar, iar acest scor o asigură pe tânără că alegerea sa este una de succes, deci nu pierde mare lucru.
În cele din urmă Diana rămâne singură, îmbrăţişând cea dintâi dragoste şi anume avocatura.
Metafora din titlul romanului de faţă mă duce cu gândul la viaţa ca pe o pânză de păianjen, imensă, cenuşie, lipicioasă, mizeră, în care omul se zbate pentru supravieţuire ca o muscă, iar într-un colţ pândeşte nemilosul, carnivorul: păianjenul.
Mi-a plăcut modul de expunere a poveştii şi anume întreaga viaţă a Dianei este trecută şi scrisă chiar de ea în nişte caiete, care au ajuns în posesia Ilincăi, prietena eroinei, persoană intermediară care ne prezintă întâmplările, „citind” caietele.
Un detaliu autobiografic interesant pentru cariera literară a scriitoarei Cella Serghi (1907 – 1992) a fost faptul că s-a îndrăgostit iremediabil, pe când era doar o tânără absolventă de liceu, în anul 1927, de scriitorul Camil Petrescu. Iubirea sa nu a fost împărtăşită, scriitorul nedând curs sentimentelor tinerei. Totuşi între cei doi a existat o mare prietenie şi o preocupare constantă pentru literatură.
Au colaborat la apariţia unor opere literare memorabile. Conceperea primului roman al Cellei Serghi, „Pânza de păianjen” (1938, revizut în ediţiile din 1946 şi 1971) a beneficiat de sugestiile scriitorului, iar Cella i-a acordat sprijin lui Camil Petrescu în descrierea personajului feminin din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.
A scris romanele „Această dulce povară, tinereţea”, „Mirona” şi memoriile „Pe firul de păianjen al memoriei”. Camil Petrescu a murit în 1957. Cella Serghi a mai trăit 35 de ani. S-a stins din viaţă pe 19 septembrie 1992 la Bucureşti.
Citiţi şi un articol postat de curând pe adevarul.ro.