Titlu: Răţuşca cea Urâtă
Autor: Hans Christian Andersen
Editura: Prut
An apariţie: 2011
Număr pagini: 16
Se spune că, întrebat dacă intenționează să-și scrie biografia, îndrăgitul povestitor danez Hans Christian Andersen ar fi răspuns că este deja scrisă în „Rățușca cea Urâtă”. O statuie a scriitorului din Parcul Central din New York îl înfățișează astăzi cu personajul său autobiografic.
Rățușca cea urâtă
În mijlocul verii, căldura aurie se revărsa peste întregul ţinut. La marginea unei păduri, o raţă clocea cu răbdare ouăle, în aşteptarea puiuţilor săi drăgălaşi. Deşi vremea ieşitului din ou trecuse, micuţii erau încăpăţânaţi, nevrând să iasă la lumină, să facă cunoştinţă cu mama lor şi cu celelalte surate din apropiere. Aşteptarea a luat sfârşit, primul ou s-a crăpat, apoi încă unul şi tot aşa. Cel mai mare ou din cuibar rămânea neatins.
Vestea oului încăpăţânat şi uriaş a împânzit ținutul, iar vecinele curioase au venit să vadă cu ochii lor, minunea, pe care o credeau „ou de curcă”.
În sfârşit, după lungi aşteptări, oul cel mare a crăpat, aducând pe lume un pui urâțel, care nu le semăna deloc celorlalţi puişori veseli şi frumoşi, nici tatălui și mamei lor. În ciuda vorbelor urâte aduse la adresa micuţei urâţenii, acesta înota elegant şi îşi ţinea capul frumos, mai ceva ca raţele.
Puiuţii mamei-raţă au făcut cunoştinţă cu orătăniile din curte, unde o raţă bătăuşă l-a pişcat pe bobocul ciudat, reproşându-i că-i urât, însă, mama sa i-a luat apărarea, afirmând în faţa tuturor că-i prietenos şi-i un înotător foarte bun.
Micuţul nu a avut o clipă de linişte, toate păsările din curte îl ciupeau, îl înghioteau şi râdeau de el. Zilele treceau tot mai triste; chiar şi servitoarea îi dădea câte un picior când venea să hrănească vieţuitoarele din curte.
Sătulă de răutăţile din jur, micuţa urâţenie şi-a luat inima în dinţi şi-a zburat peste gardul curţii; obosit şi trist, bobocul s-a retras într-un loc mai ferit, visând la ziua în care va fi frumos.
Nici în afara curţii nu a dus o viaţă liniştită, înfăţişarea sa atrăgea numai critici din partea celor din jur; răţuşca a trecut prin clipe de coşmar, dând ochii cu un câine, care însă nu i-a făcut niciun rău. Micuţul era însă înspăimântat.
Noaptea prin beznă, şi-a făcut un pic de curaj, părăsind locul dintre trestii, luând-o la fugă până când o casă ţărănească i-a apărut în cale. Ciudăţenia s-a strecurat înăuntru.
În colibă îşi ducea traiul de azi pe mâine o bătrânică cu un motan alb-negru şi o găinuşă pestriţă.
În dimineaţa următoare, musafirul a fost descoperit de gazde; la vederea acestuia, pisica a început să toarcă şi găinuşa să cotcodăcească. Deranjată de zgomot, bătrânica îşi făcu apariţia, îl zări pe intrus şi, din cauza vederii mult prea slabe, a crezut că e o raţă grasă care s-a rătăcit, tocmai bună pentru a face ouă. Nici aici micuţul nu a găsit înţelegerea şi dragostea de care avea nevoie, aşa că a fost silit să plece din nou la drum.
La orizont, soarele a apus într-o lumină superbă, trandafirie. În faţa răţuştei un stol de păsări albe şi mari, cu gâtul lung, subţire şi graţios, își etalau siluetele, atent supravegheate de micuţul musafir. Erau lebedele. Când stolul a dispărut, răţuşca s-a scufundat în apă, apoi a ieşit la suprafaţă, iar un sentiment ciudat i-a pus stăpânire pe întregul trup.
Vremea era din ce în ce mai rea, vestind venirea iernii.
Rățușca cea urâtă lupta zi de zi cu gheaţa ce punea uşor, uşor stăpânire pe întregul lac; aceasta era nevoită să înoate continuu pentru a nu-i lăsa timp gheţii să o cuprindă în vraja sa. Dar într-o zi, răpusă de oboseală, rămase prinsă în stratul de gheaţă.
De această dată, norocul îi surâse. Un ţăran dădu peste micuţa ciudăţenie, iar aceasta era pe jumătate îngheţată. Sparse gheaţa care o înconjura, o luă acasă la copii şi la nevastă. Nici aici, musafirul nu a dus-o prea bine, iar vizita sa a luat repede sfârşit . Scăpată din ghearele infernului, rățușca fugară a poposit sub o tufă acoperită de zăpadă proaspăt căzută. Multă foame şi mult frig a îndurat micuţa până ce primăvara şi-a făcut apariţia.
În apropiere, pe luciul lacului, aceleaşi păsări superbe, lebedele, înotau graţios. Răţuşca le recunoscu şi inima parcă i se strânse de durere. Dorind să le cunoască mai bine, se apropie de ele, cu riscul de a fi omorâtă. Se îndreptă spre păsări cu capul plecat spre oglinda apei, asteptându-şi sfârşitul. În clipa aceea şi-a zărit chipul: nu mai era diform, cu puf dezordonat, ci în oglinda apei se reflecta imaginea unei lebede superbe, graţioase. Celelalte surate au primit-o cu braţele deschise, la fel şi vizitatorii lacului, iar lebăda, a simţit acum adevărata fericire.
