Titlul: Viața ca o pradă
Autor: Marin Preda
Editura: Cartex
An apariție: 2020
Număr pagini: 304
De ce scriam? Fiindcă eram scriitor, de ce altceva? De ce eram scriitor? Fiindcă de la Homer încoace există oameni care simt nevoia să povestească altora faptele oamenilor și fiindcă s-a observat că există oameni pasionați să le asculte.
În opinia mea, romanul autobiografic „Viața ca o pradă” (1977) se aseamănă mult cu o lucrare de memorii aparținând aceluiași autor. Și în cartea pe care urmează să v-o prezint astăzi, Marin Preda și-a deschis sufletul, lăsându-l pradă ochilor curioși ai iubitorilor de lectură.
Titlul cărții „Viața ca o pradă” este alcătuit dintr-o comparație, iar aceasta m-a dus de la început cu gândul la goana noastră, a tuturor, către un trai mai bun și către zile mult mai liniștite. Citind-o am realizat, cu durere, prin câte încercări poate trece un om pentru a-și croi o soartă mai bună. Nu ni se oferă totul în viață, pe tavă, pentru multe lucruri trebuie luptat; astfel ajungem să le prețuim la adevărata lor valoare.
Naratorul își amintește cu nedumerire cum a fost el dat la școală pentru a învăța să se iscălească. Urma apoi să îngrijească, precum ai săi, pământul, să-și câștige existența din cultivarea și rodul acestuia. Viața însă îl chema să împlinească alte rosturi și după primul an de școală m-am trezit cu uimire citind.
Școala atrăgea după ea și cheltuieli pe care nu și le puteau permite părinții lui. Îi lipseau cărțile și încălțămintea; copilul de țăran era nevoit să frecventeze cursurile doar atunci când vremea îi permitea, deoarece mergea la ore desculț.
Încetul cu încetul însă se răspândi întâi printre copii, apoi și printre vecini, ideea că eu aș ști atâta carte încât era clar că după terminarea cursului primar trebuia să fiu dat să urmez mai departe, la liceu sau la școala normală de învățători.
Admiterea la școala din Câmpu-Lung a fost însă ratată din cauza examenului medical pe care l-a picat; a fost găsit cu probleme la ochi. După acel eșec, școala de arte și meserii de la Miroși era cealaltă opțiune. Aici, un librar află de la tatăl băiatului întreaga poveste și dorința acestuia de a-şi vedea copilul la o școală. Străinul se oferi să-i ajute și să-l înscrie pe copil la o școală bună. Așa a ajuns eroul nostru la școala din Abrud; a dat examen pentru bursă și a intrat cu media generală 10, fiind cap de listă și-n văzul tuturor.
Niciunul din noi nu-l poate uita pe cel care i-a pus pentru prima oară stiloul în mână; nici naratorul, care își aducea aminte, cu drag, de scumpii săi dascăli: de-al doilea învățător al meu, domnul Georgescu din Balaci (pe primul, despre care am vorbit mai înainte îl chema Ionel Teodorescu și era originar din sat).
Școala a urmat-o în mai multe locuri; a fost transferat la Cristur-Odorhei (unde absolvisem pe-a doua și a treia), deoarece școala normală din Abrud s-a desființat, apoi a făcut ultima „oprire” la București – orașul prăbușirilor.
Viața l-a încercat pe scriitor în mai multe rânduri, însă unele experiențe au fost marcante și l-au urmărit ca pe o pradă. Nu a putut uita nicicând ce înseamnă să trăiești într-o familie în care „piesele”, asemenea celor dintr-un puzzle nerezolvat, nu sunt puse în locul potrivit; aceasta ar fi, în viziunea mea, descrierea familiei în care a venit pe lume și a crescut naratorul: o fată din prima ei căsătorie, o altă fată până la conviețuirea ei cu tata, apoi trei copii cu care venea tata, și apoi alți trei copii făcuți împreună, o fată și doi băieți, unul din ei, cel mijlociu, fiind eu.
Miopia i-a adus pe de altă parte scriitorului multe probleme; la școală nu putea citi explicațiile, demonstrațiile de pe tablă, la matematică și chimie, deoarece tabla rămânea în fața mea neagră, iar cititul devenea din ce în ce mai greoi, astfel într-o zi amicii orbilor i-au redat „lumina” printr-o pereche de ochelari.
Am descoperit în eroul romanului „Viața ca o pradă” un om cultivat, care în ciuda afecțiunii sale, miopia, a pus înainte de toate cărțile, lectura. Acela era selectiv, știa să facă deosebirea între literatura bună și cea mai putin bună, știa să citească printre rânduri, culegând filozofia din fiecare carte, iar printre nenumărații scriitori citiți se numărau Dostoievski sau Gogol.
Dornic la rândul său să scrie ceva senzațional, care să rupă gura târgului, naratorul s-a retras singur în mijlocul naturii (Bălceşti, Sinaia), pentru a-și pune gândurile în ordine şi pentru a contura o lucrare de calitate, cu care să urce o altă treaptă spre succes.
Despărțirea de tatăl său, la gară, a rămas o altă amintire vie, în memoria sa; își amintea adesea de ultimele vorbe ale tatălui cu privire la bani, că nu mai avea de unde să-i mai dea pentru școală. Băiatul lua în calcul trista posibilitate de a fi dat afară din școală. Acest gând îl neliniștea, iar tot ce-și dorea era să-și termine școala după care să se angajeze, ca să nu mai stea la mâna altora ori în casa altora, precum sta în locuința fratelui său Nilă.
După terminarea celor patru clase normale, cu media generală 6,26, iar la purtare 6, tânărul absolvent s-a angajat pe șantier (C.F.R. Fierbinți).
La doar nouăsprezece ani, citise aproape o mie de cărți.
După ce a citit cartea „Cum am cucerit viața” de Georgescu Delafras, naratorul a decis să ia legătura cu autorul în speranța că-și va găsi un loc de muncă la tipografie. Primul pas a fost să-i scrie o scrisoare de patru pagini însă rezultatul a fost negativ. Nici publicarea vreuneia dintre nuvelele sale, în „Gândirea”, nu a fost posibilă.
În cele din urmă, după numeroase încercări, norocul îi surâse și a fost angajat pe postul de corector la „Timpul”, iar apoi la Institutul de statistică, deci avea două servicii. Marele oraș, în care rătăcisem până atunci atâta vreme căutându-mi în el un rost, începea să fie al meu.
În cele XLIII de capitole ale romanului „Viața ca o pradă”, îl însoțim pe Marin Preda din primii săi ani de viață până la maturitate; cu fiecare filă citită, creștem împreună; noi, cititorii îi suntem alături în momentele sale cele mai grele: de la plecarea din satul natal, pentru a urma o școală, pe când pâinea și roșiile erau singurele alimente ce-i stăteam pe masă, iar vântul îi sufla prin buzunare, până la primul refuz și prima angajare; l-am simțit de asemenea aproape în paragrafele în care ne prezenta anumite opere citite.
Într-un cuvânt, opera „Viața ca o paradă” ni-l prezintă pe scriitor ca pe un simplu om, care a avut parte în viață atât de rău cât și de bine, pe care viața l-a supus de nenumărate ori la grele încercări, dar care a avut ceva de spus. Poate deveni, chiar și astăzi, pentru mulți dintre noi, un model sau un partener de dialog precum erau odată pentru el marii scriitori ai literaturii universale.
Dacă nu ați citit până acum acest roman, merită s-o faceți acum.